Despre părinți și copii (2)

Am scris cândva despre poziționarea mea între părinții și copiii mei, și, consecutiv, despre faptul că am devenit constient că la 37 de ani de-acum, sunt la jumătatea vieții. Între timp s-au mai întâmplat niște lucruri: am aflat că tata are cancer, relația mea cu el s-a schimbat radical, eu, mental vorbind, am mai imbătrânit cu câțiva ani... Cel mai ciudat sentiment in ultima vreme se datorează faptului ca am început sa mă port cu tata (67 de ani) ca si cu fiul meu de 2 ani. Mi se pare atât de nedrept ca un om care cândva avea o anumită demnitate, poziție, imagine in fata familiei, a societății, sa devină o persoană care are nevoie de ceilalți ca sa știe ce sa facă. Nu e rușinos, nu e de râs. E trist, mai ales pentru cine ajunge să constientizeze că aproape sigur, toți ajungem acolo. Desigur, eu am facut asta, dar tot trăiesc cu speranța ca eu nu voi ajunge așa...dar cine știe? Azi, după o excursie medicală la Cluj de 24 de ore pentru o investigație, am realizat cât de tare contează părinții in viața unui om. După perioada de revoltă care începe in adolescentă, după tineretea in care oricine e mai bun decât ei si părerile oricui sunt mai bune decât ale lor, ajungi in momentul in care realizezi că îi vei pierde si atunci (re)începi sa-ți dai seama cât ii iubești. Da, sunt pisălogi, da, s-au invechit si s-au prostit, da, nu mai vorbesc chiar coerent, da, au ciudățeniile lor pe care nu le mai poți schimba. Si cu toate astea, realizezi că îi iubești. Și ca ei sunt singurii care te iubesc așa de tare încât le tremură inima oricând vine vorba despre tine.