Profil de român (1)

             Salut.

            "Salut" fără semnul exclamării, pentru că nu e un subiect prea "joyful", ba chiar e un subiect care mă întristează, frustrează, enervează: profilul, tipologia românilor.

            Mai există aşa ceva? Cum poate fi caracterizat românul? Despre sârbi, de exemplu, cred că sunt mândri, tenace, naţionalişti, "răi" în sensul bun, de (auto)determinare dusă la extrem - vezi cazul războiului din anii '90 când au înfruntat o lume-ntreagă. Turcii? Muncitori, inteligenţi, mândri (am auzit că în fiecare dimineaţă în şcolile turceşti se cântă " Sunt mândru că sunt turc"), adaptabili, buni comercianţi. Americanii? Pozitivi, dominanţi, cu mentalitatea aia inconfundabilă de învingători, mândri nevoie mare (chiar dacă nivelul lor cultural comparativ cu europenii e, în cel mai bun caz, mediocru, dar who cares?). Nu vreau să vorbesc depre nemţi: doar menţionez că am citit într-o excelentă carte de istorie (v-o recomand: http://www.cartea-mea.ro/carte/o-istorie-a-lumii-moderne--i2407 ) că la începutul secolului XX nemţii erau cel mai educat popor din lume (şi cu cel mai mare grad de alfabetizare).

            Ce se spune despre români? Poate cineva să-mi dea un profil al românului?

            În afara faptului că întotdeauna se face caz de ospitalitatea inconfundabilă a românilor şi căldura lor latină, ce altceva mai putem menţiona, pozitiv?

            Păi, să ne gândim: se spunem că suntem inteligenţi. Cică am fi mult mai inteligenţi decât alţii, că avem o cultură individuală mult mai vastă pentru că învăţăm de toate la şcoală. Parţial, sunt de acord pentru generaţiile mai vechi. La fel ca mulţi alţii din generaţia mea sau cele anterioare, am învăţat ceva în şcoală (era şcoală pe vremea aia), mai ştiam ce sunt cărţile şi cum se utilizează. Însă generaţiile postrevoluţionare.......ooooof.

             Mai e un aspect: noi nu conştientizăm că (generalizând) românul ştie câte ceva din toate, dar nu e excepţional în nimic. Românul ştie politică, istorie, matematică, agricultură, mecanică, fotbal, muzică. De-aia credem că vesticii sunt mai proşti decât noi. Pentru că ăia ştiu foarte bine doar bucăţica lor, unde pot da lecţii oricui. Pentru că ei în şcoală, când văd că un copil e bun la matematică, îi vor utiliza acest talent. Dacă PC-ul e viaţa lui, să fiţi siguri că acel copil va ajunge informatician. Ş.a.m.d.

            Însă e oare inteligenţa românească inteligenţă cu adevărat? Nu cred. Românii nu sunt neapărat inteligenţi (iarăşi generalizez, fără a jigni sutele de olimpici internaţionali care acum tocesc băncile de la Harvard, MIT, etc.). Ci mai degrabă şmecheri. Orientaţi. Descurcăreţi. Explicabil, mai ales pentru "mitici" şi moldoveni, dacă ţinem cont că au învăţat de la maeştrii ai genului: fanarioţi, greci, turci, iar după al doilea război mondial au intrat în extraordinara "şcoală a vieţii în comun" înfiinţată în anii 1920 de Lenin şi Stalin. Ardelenii şi bănăţenii au fost mai norocoşi: sutele de ani de civilizaţie habsburgică au lăsat urme adânci, "iremediabile". Revenind: spun că românul e mai ales şmecher, nu neapărat inteligent, pentru că inteligenţa ar necesita şi educaţie, bună creştere, civilizaţie. Calităţi "basic", pe care din păcate nu le vom mai învăţa nici peste o sută de ani... Pentru că nu mai există modele spre care să ne ridicăm privirea şi de la care să le învăţăm. Pentru că Cehia l-a avut pe Havel, iar noi i-am avut pe Iliescu şi Băsescu. Pentru că Guţă şi Vijelie au ratinguri net superioare lui Pleşu şi Liiceanu, sau, dacă vreţi, Teleenciclopediei. Pentru că circa jumătate dintre noi, dintre români, credem că Soarele se învârte în jurul Pământului.

           Închei această primă parte a "Profilului de român" recapitulând: ospitalier, cald, şmecher-inteligent, needucat.

           Pe mâine.

           

Pe scurt despre Ilie Dumitrescu şi vanitate

VANITÁTE, vanităţi, s.f. Ambiţie neîntemeiată; dorinţă de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare; (la pl.) deşertăciune, zădărnicie. – Din fr. vanite, lat. vanitas, -atis. Sursa: DEX '98

         Am vrut să scriu asta de alaltăieri, după ce am văzut ultima conferinţă de presă a lui Ilie. Mi-a părut rău să văd că cele 3 victorii în 7 zile l-au transformat pe antrenorul Stelei într-un vanitos.

       Ilie e un exemplu pentru mulţi şi îl preţuiesc pentru că traseele noastre sunt destul de asemănătoare: dintr-un copil sărac al Rromâniei (nu e peiorativ, nu vreau să jignesc, ci chiar să-l laud, pentru că e cu atât mai greu să răzbeşti când ai şi acest handicap), a ajuns să vadă jumătate din lumea asta mare, şi nu doar să o vadă, ci având excelente calităţi de autodidact, a devenit un om de calitate, educat, cu preocupări extraordinare într-ale artei, cu un discurs frumos, şi, după părerea mea, un bun antrenor cu capacitatea de a deveni unul excelent.

       De aceea mi-aş permite să-i dau un sfat, ca de la om la om, cu asemănările de mai sus: Ilie, rămâi  modest, nu mai răspunde atacurilor, ia-le ca pe complimente şi fă-ţi treaba aşa cum ştii tu, adică bine. Lasă timpul să treacă şi contruieşte solid, pentru că ai cu ce. Explică-i lui Gigi tot ce are nevoie să ştie, ai şi vocabularul şi educaţia necesare pentru asta şi îi vei face faţă. Fii un model - ca şi până acum - pentru jucătorii tăi, pentru tinerii din România, pentru societatea românească. Nu lăsa cloaca mizerabilă în care cu toţii se afundă din ce în ce mai tare, zi de zi (mai ales în fotbal) să te schimbe. Uită-te spre gentlemeni ca Pep Guardiola, Wenger, Ferguson sau Joachim  Löw, şi nu către "purtătorii de trening cu 3 dungi" din Liga 1.

         Rămâi ceea ce ai ales să fii, de ani de zile: UN DOMN. 

Despre copii şi părinţi

            Ieri am avut un moment de revelaţie, şi cred că e perfect justificat să apară la 36 ani, vârstă pe care eu o consider jumătatea vieţii.

          Am realizat complexitatea relaţiei dintre părinţi şi copii şi viceversa... Ca să mă fac bine înţeles, am să-mi acord mai mult spaţiu.

          Bucuria de a mă vedea din ochii copilului meu mic şi mâinile pe care şi le-a pus în jurul meu copilul meu mare când am ajuns acasă au fost momentele care m-au făcut să realizez că relaţia copil-părinte e cea mai importantă relaţie din viaţa unui om. Singura care durează toată viaţa. 

           Copiii mici îşi vor părinţii în permanenţă, simt, ştiu că oamenii ăştia sunt cei doi oameni care îi iubesc cel mai mult pe lume, că la pieptul lor vor simţi acea căldură pe care n-o vor mai simţi în braţele nimănui altcuiva, pentru că dragostea lor e necondiţionată: SUNT COPIII CELOR DOI, cea mai mare realizare a vieţii lor, însăşi dovada vie că ei au trăit şi au adus ceva valoros acestei lumi. După câţiva ani copiii mici cresc, devin adolescenţi cu personalitatea lor. Şcoala, anturajul şi trendurile generaţiei încep să îi separe de CEI DOI. Şi atunci încep să uite, vorbesc despre conştient, că CEI DOI sunt sunt cei doi oameni care îi iubesc cel mai mult pe lume. Subconştientul lor ştie asta, dar conştientul nu vrea să ştie; de aceea adolescenţii  şi apoi tinerii de 20-25 de ani vor să devină independenţi, să scape, să facă ce vor ei. Iubesc, trec prin fericiri şi dezamăgiri, se dau cu capul de pereţi, dar nu vor vorbi cu CEI DOI. Asta până când şi ei devin părinţi, devin CEI DOI. Atunci încep să înţeleagă. Şi după alţi câţiva ani, când noii copii cresc şi încep să se îndepărteze, noii părinţi înţeleg. Realizează că n-au mai vorbit de mult cu CEI DOI, cu părinţii lor, dar asta e altă discuţie...

           Pentru părinte, privirea aceea curată, plină de fericire, mâinile copilului în jurul gâtului tău (strânse tare când îi e teamă, mângâietoare când te "drăgăleşte"), cuvintele lui, indiferent de ceea ce-ţi spune (doar să-ţi spună, atâta-ţi doreşti, să vrea să-ţi spună ce-a făcut azi, cum i-a fost ziua, ce mare lucru a realizat, şi tu să-l lauzi şi să-l admiri cât e de minunat), pentru părinte, ziceam, asta ar trebui să fie tot. Sau chiar este tot. Asta e ceea ce căutăm noi, părinţii, conştient sau inconştient, e ceea ce rămâne din toată viaţa. Pentru că "restul e tăcere" (vorba filmului), celelalte relaţii interumane sunt "peanuts" pe lângă relaţia cu copilul tău. Sau aşa ar trebui să fie, de-aia am început să urăsc faptul că-mi "uşuiesc" copilul mare când am ceva "important" de făcut la servici, nu e normal, într-o societate normală, dar asta e altă discuţie...

(By the way, am recitit fraza asta şi înţeleg de se spune despre bărbatul Rac că e "cea mai bună mamă pentru copiii lui".)

           Finally: la 36 de ani, fiind acum şi copil şi părinte, deci şi unul dintre CEI DOI (de două ori, viaţa e atât de încurcată, dar asta e altă discuţie......), am o mare problemă, pe care cred că o au, conştient sau inconştient, toţi cei aflaţi la vârsta asta şi în situaţia asta: cum să împaci ambele roluri, de COPIL şi PĂRINTE, în acelaşi timp?

           Probabil că doar VORBIND, pe de-o parte cu copiii tăi, şi pe de altă parte cu părinţii tăi, pentru că sunt ani şi ocazii pe care nu le vei mai regăsi. Pentru că timpul zboară, şi din păcate, vine o vreme când ajungi să fii doar părinte. Dar asta e altă discuţie...

           Ca să închei, cred că subiectul mi-a fost "inoculat" de o prietenă dragă (mulţumesc, Carmen!) printr-un mail ce conţinea linkul de mai jos. După ce veţi viziona fimul (5 minute), veţi înţelege.

http://www.youtube.com/watch?v=mNK6h1dfy2o

Depre cupluri

           De ce se termină comunicarea în cupluri? Pentru că...
           Pentru că eu nu ştiu, am căutat răspunsurile la alţii, mult mai inteligenţi decât mine.
Citiţi mai jos ce zice unul dintre cei mai prolifici şi importanţi autori despre comunicarea relaţională, Jacques Salome, ale cărui cărţi vi le recomand cu căldură.
 http://www.jacques-salome.ro/articole/libertatea%20de%20a%20fi.html

Jacques Salome

Steaua, pe drumul cel bun?

            Aseară a fost pentru prima dată după foarte mult timp când la finalul unui meci al Stelei nu m-am simţit ca şi când aş fi cărat pietre o zi întreagă. Am trăit pe parcursul meciului senzaţia că Vasluiul ar fi putut juca aşa zile întregi şi tot n-ar fi reuşit să dea gol. Diametral opus faţă de vremurile când mă uitam cu speranţă la meciurile Stelei sperând că ceva se va schimba, că vor juca în sfârşit fotbal, că mă vor bucura...

            Dar poate sunt pe drumul cel bun:

- dacă mi-a dat un coleg sms  la ora 10 şi ceva ca să-mi spună "echipă mare, frate...", atunci o fi de bine....

- a fost pentru prima dată când am văzut în tribunele Ghencei oameni zâmbind şi nu mutre încrâncenate...

- m-au impresionat Surdu şi Abdrudan pentru solidaritatea lor cu Bănel. Poate n-o fi el cel mai genial fotbalist din lume, dar eu cred că a TRUDIT din greu, cum a putut el, pentru echipa asta, aşa cum n-au făcut-o prea mulţi. Dacă cei din conducerea Stelei ar avea minte, ar face 20.000 de fulare albe (ieftine, dacă n-au bani), pe care să scrie "BĂNEL - STEAUA" şi le-ar da gratis înainte de următorul meci din Ghencea. Lumea s-ar apropia de el, l-ar aplauda, şi s-ar rezolva un conflict care fără o mutare de genul ăsta n-are cum să se aplaneze. Ba din contră, la cum ştiu eu publicul de pe Steaua, îl vor huidui la fiecare pasă greşită, şi e păcat. Aplaudat ar putea juca bine şi eventual ar putea pleca afară pentru mai mulţi bani, ceea ce e omeneşte şi îl înţeleg.  

- Ilie pare să facă treabă. Aştept să văd că are şi continuitate, să mă conving că  nu e un alt balon de săpun. Pentru că de mult n-am mai văzut Steaua "arestând" mingea minute întregi ca aseară.

- iar despre Gigi Becali, oricare ar fi consilierul ăla care i-a indus starea din ultimele săptămâni, de după plecarea lui Piţurcă, să continue cu abnegaţie. Se pare că poate să fie şi civilizat...

            Succes la Zurich.

Neo-omul de România

           O stradă oarecare din Bucureşti, relativ central, aproape de Obor... În faţa unei clădiri cu o firmă respectabilă sunt parcate 3 maşini, 2 de fiţe, "tunate", iar în curte şi pe trotuar stau vreo 3-4 "băieţi" cu 2-3 piţipoance. Ascultă manele, fac gălăgie, domină strada. "Masculul alfa" e trendy, la bustul gol dar cu ochelarii de soare pe faţă; vorbeşte tare, savurează atenţia pe care o primeşte de la toţi ceilalţi.

            Apare un amărât, un rrom slab şi murdar care împinge un tomberon de gunoi. "Băieţii" îl cheamă la ei, îl pun să bage tomberonul în curte, apoi încep să-l lovească, sălbatic, peste tot: în cap, abdomen, şuturi serioase, ca şi cum ai degaja la fotbal, doar că mult mai violent, plini de ură, chitiţi să-l distrugă. Amărâtul fuge înnebunit, cade, se ridică, fuge iar, traversează în goană sperând că va scăpa de ei, dar nu, ei îl urmăresc şi îl prind peste drum, îl pun jos din şuturi. Se aude zgomotul sec produs de şutul "mascului alfa" care loveşte capul amărâtului, o dată, de două ori, încă una în abdomen. Amărâtul rămâne inert, lipit de roata unei maşini parcate şi de marginea trotuarului. Gaşca, "educată" probabil în astfel de activităţi, se sparge în 2 minute, intră toţi în casă sau pleacă care încotro. După vreo 5 minute, unul dintre ei iese cu o cutie de tablă plină cu apă şi o toarnă peste amărât, care mişcă, se ridică şi pleacă împleticindu-se. A scăpat şi de data asta, probabil că e obişnuit să-l bată cineva...

          V-aţi deprimat? EU DA, dracu' m-a pus să mă uit. Când o să ne învăţăm să ne izolăm complet în lumea noastră, fără să ne mai uităm în jur? Că doar asta facem cu toţii, spunându-ne că "nu e treaba mea, mai bine nu mă bag, cine ştie ce mai păţesc..."

           După vreo 20 de minute, episodul 2: mai vine un băiat la casa cu pricina. Are o maşină împodobită de nuntă, stă de vorbă cu "masculul alfa" şi în acelaşi timp bea dintr-o sticlă, pare verde cu etichetă galbenă şi scris roşu (JB?). Vorbesc ei câteva minute, apoi iese unul beat mort care ţipă la o femeiuşcă repetând frecvent "să moară familia mea", o ameninţă. Ceilalţi doi îl împacă.  Apoi, cei 6 "neo-oameni de România" se urcă în maşina de nuntă şi pleacă.Cel cu sticla verde în mână e la volan. Mai sper totuşi că e suc. Sau ceai. 

           Casă de piatră!

În lumea mea...

Hei, lume-lume! Salut!

Am găsit în sfârşit timp să-mi fac blog!

Ca să-mi spun părerea, ca să dau sfaturi, ca să-mi vărs amarul, ca să spun ce cred.

Blogosfera e o chestie fascinantă pentru mine, pentru că  azi scriu 70 de milioane de oameni, 70 de milioane de autori care postează pentru lumea în care trăiesc!

Şi, apropos de lumea în care trăim, am de gând să scriu o grămadă (şi nu în sensul "a lot of sh_t" ) despre lumea noastră. A românilor din România. A apatrizilor din România, pentru că am ajuns să cred că ne comportăm cu ţara asta şi cu conaţionalii noştri ca şi cum am fi apatrizi. Sau chiriaşi pe un pământ pe care cineva ni l-a dat în arendă şi-l arendăm prost, da' prost rău de tot...

Sper undeva (da, eu încă mai sper) că postările mele  vor fi văzute de alţii, că poate se va schimba ceva, puţin câte puţin, ca să mai avem împreună un licăr de speranţă pentru copiii noştri.

Salut, lume-lume!