Datorii

Am recitit ce am postat în trecut. Am datorii....
- despre cărți și citit
- profilul de român (2)
De data asta nu mă mai las! Am datorii....

Scrisoare deschisă către primarul sectorului 2, Niculae Onţanu

Stimate Domnule Primar Onţanu,

m-am tot gândit şi m-am tot gândit cum să fac să vă adresez o atenţionare, că plângere nu pot să-i zic..., iar blogosfera îmi oferă această şansă, sper să aveţi pe cineva care să facă "revista presei şi a netului".

         Locuiesc în Bucureşti, în sectorul 2 pe care, şi cu ajutorul votului meu,  îl "păstoriţi" de câţiva ani buni. Strada se numeşte Arhitect Grigore Ionescu, iar eu locuiesc la numărul 1, aproape de capătul străzii dinspre intersecţia cu Maica Domnului (spre benzinăria OMV). Deşi nu era  neapărat nevoie, acum vreo lună şi ceva, s-a purces la "raşchetarea" şi reasfaltarea străzii. Intenţie lăudabilă, să zicem, deşi oarecum inutilă înaintea altor nevoi.

        Totuşi, să continui: cu chiu, cu vai, cu maşini, utilaje, dar şi cu oameni cu lopeţi şi mături, firma prestatoare (regret amarnic că nu îi reţin numele) a dus aproape la final proiectul. DA, aproape la final, pentru că, după ce s-a asfaltat aproape întreaga stradă cu câte 2 straturi de asfalt nou (de fapt criblură), ultimii 100-150 de metri înainte de intersecţie au fost lăsaţi neterminaţi - TIPIC ROMÂNESC.

Bucata de stradă (practic, parcare) din faţa blocului T59 (în care locuiesc) a rămas cu doar 1 strat de asfalt. Nu e mare supărare, ne-om descurca şi aşa, doar că atunci când plouă tare se strâng cu cca 10 cm de apă mai mult...

         Mai grav decât asta mi se pare faptul că pe sensul de mers SPRE intersecţia cu Maica Domnului, ultimii 50-60 de metri nu au mai fost asfaltaţi deloc iar asfaltul vechi raşchetat de pe această porţiune, a fost lăsat în intersecţie. Plus gropi şi alte obstacole.  Din această cauză, şoferii care se îndreaptă spre intersecţie intră pe constrasens pentru a nu-şi rupe maşinile.  

         Domnule primar, v-am spus deja că v-am votat, deci nu mă suspectaţi de rea-voinţă:

sunteţi dispus să vă asumaţi accidentele rutiere ce se pot petrece din cauza celor de mai sus? Sunteţi dispus să vă asumaţi, în numele primăriei, eventualele victime? 

Realizaţi că Primăria care a contractat lucrarea către o firmă poate fi acuzată de potenţialele victime?

Nu credeţi că ar fi mai bine să verificaţi executarea lucrării şi să dispuneţi finalizarea acesteia, spre binele tuturor?

Cu aşteptări de mai bine, M. Coman

Despre părinți și copii (2)

Am scris cândva despre poziționarea mea între părinții și copiii mei, și, consecutiv, despre faptul că am devenit constient că la 37 de ani de-acum, sunt la jumătatea vieții. Între timp s-au mai întâmplat niște lucruri: am aflat că tata are cancer, relația mea cu el s-a schimbat radical, eu, mental vorbind, am mai imbătrânit cu câțiva ani... Cel mai ciudat sentiment in ultima vreme se datorează faptului ca am început sa mă port cu tata (67 de ani) ca si cu fiul meu de 2 ani. Mi se pare atât de nedrept ca un om care cândva avea o anumită demnitate, poziție, imagine in fata familiei, a societății, sa devină o persoană care are nevoie de ceilalți ca sa știe ce sa facă. Nu e rușinos, nu e de râs. E trist, mai ales pentru cine ajunge să constientizeze că aproape sigur, toți ajungem acolo. Desigur, eu am facut asta, dar tot trăiesc cu speranța ca eu nu voi ajunge așa...dar cine știe? Azi, după o excursie medicală la Cluj de 24 de ore pentru o investigație, am realizat cât de tare contează părinții in viața unui om. După perioada de revoltă care începe in adolescentă, după tineretea in care oricine e mai bun decât ei si părerile oricui sunt mai bune decât ale lor, ajungi in momentul in care realizezi că îi vei pierde si atunci (re)începi sa-ți dai seama cât ii iubești. Da, sunt pisălogi, da, s-au invechit si s-au prostit, da, nu mai vorbesc chiar coerent, da, au ciudățeniile lor pe care nu le mai poți schimba. Si cu toate astea, realizezi că îi iubești. Și ca ei sunt singurii care te iubesc așa de tare încât le tremură inima oricând vine vorba despre tine.

Despre cărți și citit

Mai avem speranțe ?

Sunt in Otopeni, aștept să plec. S-a mai schimbat câte ceva în aeroport, au finalizat afișajul pentru porțile de imbarcare, e uniform în toată zona de după check-in. Lucrurile se schimbă, lent, dar se schimbă. Pe drum am discutat cu șoferul de taxi despre "legea cauciucurilor de iarnă" - am fost de acord că o amendă de 4.000 de RON (circa 900 €) e o modalitate foarte bună de a-i face pe români să aibă grijă de viața lor și a celorlalți în trafic.
De ce oare nu se poate aplica această strategie in orice domeniu? Tranzitia noastră chinuitoare (deși deja știm că nu se va sfârși niciodată pentru că noi suntem într-o continuă tranziție și ne place așa) ar fi mai suportabilă...
Rog cu cât respect mai pot eu acorda guvernului si parlamentului României sa aplice strategia legii in toate domeniile. E singura șansă.

Precizare: din câte am mai citit, Vlad Țepeș a fost singurul român de succes în această privință...

Despre starea de rău

Azi am stat de vorbă (sic!) mai mult de o oră cu un om inteligent. El ştie asta, eu ştiu asta, alţii ştiu asta. Cu toate acestea, acest atribut  - inteligenţa lui - se pierde, din păcate, fiind doborât de mentalitatea de român.

Mentalitatea de român ne creează o stare de rău, tuturor: ne credem mai deştepţi decât cel din faţa noastră, nu ştim să ascultăm, nu ştim să construim, nu ştim să construim un dialog constructiv (da, da, nu e greşeală, ca să obţii un rezultat pozitiv trebuie să construieşti, chiar şi  printr-un - sau mai ales printr-un - dialog constructiv!. Trebuie să-i dăm în cap cu orice preţ, să-l facem să "cumpere" părerea noastră, care, evident, este cea mai bună, corectă şi bazat pe dovezi. Şi dacă toate dinainte nu funcţionează, atunci venim cu argumentul suprem: PENTRU CĂ AŞA ZIC EU.

Păi de ce, frate?

Când dracu' o să învăţăm că dacă celălalt are o părere diferită de a noastră, asta nu-l face duşmanul nostru?

Ci poate fi chiar partenerul nostru, PARTENER, care să mă ajute, care să mă salte, să mă sprijine, să mă "augmenteze"?

Când mama dracu' o să înţelegem că mentalitatea asta creează o STARE DE RĂU, care ne mănâncă precum cancerul, pe noi ca societate, ca popor, ca echipă, ca grup de orice fel?

Şi ca să închei apoteotic, spre finalul zilei, ca să-mi confirme că nu greşesc, a venit următoarea întâmplare: conduceam, am oprit la trecerea de pietoni, cedând prioritate unei doamne care traversa. "Doamna" a bombănit ceva vreo 10 secunde, neinteligibil, cu capul în pământ, şi apoi s-a întors cu faţa spre mine şi mi-a declarat, cu o privire plină de ură: "IDIOTULE!" Q.e.d.

După 4 luni...

He-heei, dragii moshului, realizez că nu am mai scris de vreo 4 luni pe blogul meu.
Desigur, pentru că o bună parte din viaţa noatră, muncim, nu gândim...
Ei bine, acuşi, paradoxal, deşi sunt mai ocupat decât astă-toamnă, parcă am mai mult timp să gândesc.
Deci, să scriu.
"Deccci" (vorba lui Gyuri Pascu), voi reveni.
Iar subiectul va fi "Despre cărţi şi despre citit".

Despre bârfă la români

http://smartwoman.hotnews.ro/barfa-la-rang-de-sport-national-ne-place-sa-auzim-adevarul-mai-ales-daca-e-despre-altii.html
E unul dintre subiectele care mă preocupă, de aceea voi reveni luni, când mă voi întoarce de la Istanbul...apropo de o postare mai veche de-a mea.
Pe luni, am o "căciulă" de subiecte!

Profil de român (1)

             Salut.

            "Salut" fără semnul exclamării, pentru că nu e un subiect prea "joyful", ba chiar e un subiect care mă întristează, frustrează, enervează: profilul, tipologia românilor.

            Mai există aşa ceva? Cum poate fi caracterizat românul? Despre sârbi, de exemplu, cred că sunt mândri, tenace, naţionalişti, "răi" în sensul bun, de (auto)determinare dusă la extrem - vezi cazul războiului din anii '90 când au înfruntat o lume-ntreagă. Turcii? Muncitori, inteligenţi, mândri (am auzit că în fiecare dimineaţă în şcolile turceşti se cântă " Sunt mândru că sunt turc"), adaptabili, buni comercianţi. Americanii? Pozitivi, dominanţi, cu mentalitatea aia inconfundabilă de învingători, mândri nevoie mare (chiar dacă nivelul lor cultural comparativ cu europenii e, în cel mai bun caz, mediocru, dar who cares?). Nu vreau să vorbesc depre nemţi: doar menţionez că am citit într-o excelentă carte de istorie (v-o recomand: http://www.cartea-mea.ro/carte/o-istorie-a-lumii-moderne--i2407 ) că la începutul secolului XX nemţii erau cel mai educat popor din lume (şi cu cel mai mare grad de alfabetizare).

            Ce se spune despre români? Poate cineva să-mi dea un profil al românului?

            În afara faptului că întotdeauna se face caz de ospitalitatea inconfundabilă a românilor şi căldura lor latină, ce altceva mai putem menţiona, pozitiv?

            Păi, să ne gândim: se spunem că suntem inteligenţi. Cică am fi mult mai inteligenţi decât alţii, că avem o cultură individuală mult mai vastă pentru că învăţăm de toate la şcoală. Parţial, sunt de acord pentru generaţiile mai vechi. La fel ca mulţi alţii din generaţia mea sau cele anterioare, am învăţat ceva în şcoală (era şcoală pe vremea aia), mai ştiam ce sunt cărţile şi cum se utilizează. Însă generaţiile postrevoluţionare.......ooooof.

             Mai e un aspect: noi nu conştientizăm că (generalizând) românul ştie câte ceva din toate, dar nu e excepţional în nimic. Românul ştie politică, istorie, matematică, agricultură, mecanică, fotbal, muzică. De-aia credem că vesticii sunt mai proşti decât noi. Pentru că ăia ştiu foarte bine doar bucăţica lor, unde pot da lecţii oricui. Pentru că ei în şcoală, când văd că un copil e bun la matematică, îi vor utiliza acest talent. Dacă PC-ul e viaţa lui, să fiţi siguri că acel copil va ajunge informatician. Ş.a.m.d.

            Însă e oare inteligenţa românească inteligenţă cu adevărat? Nu cred. Românii nu sunt neapărat inteligenţi (iarăşi generalizez, fără a jigni sutele de olimpici internaţionali care acum tocesc băncile de la Harvard, MIT, etc.). Ci mai degrabă şmecheri. Orientaţi. Descurcăreţi. Explicabil, mai ales pentru "mitici" şi moldoveni, dacă ţinem cont că au învăţat de la maeştrii ai genului: fanarioţi, greci, turci, iar după al doilea război mondial au intrat în extraordinara "şcoală a vieţii în comun" înfiinţată în anii 1920 de Lenin şi Stalin. Ardelenii şi bănăţenii au fost mai norocoşi: sutele de ani de civilizaţie habsburgică au lăsat urme adânci, "iremediabile". Revenind: spun că românul e mai ales şmecher, nu neapărat inteligent, pentru că inteligenţa ar necesita şi educaţie, bună creştere, civilizaţie. Calităţi "basic", pe care din păcate nu le vom mai învăţa nici peste o sută de ani... Pentru că nu mai există modele spre care să ne ridicăm privirea şi de la care să le învăţăm. Pentru că Cehia l-a avut pe Havel, iar noi i-am avut pe Iliescu şi Băsescu. Pentru că Guţă şi Vijelie au ratinguri net superioare lui Pleşu şi Liiceanu, sau, dacă vreţi, Teleenciclopediei. Pentru că circa jumătate dintre noi, dintre români, credem că Soarele se învârte în jurul Pământului.

           Închei această primă parte a "Profilului de român" recapitulând: ospitalier, cald, şmecher-inteligent, needucat.

           Pe mâine.

           

Pe scurt despre Ilie Dumitrescu şi vanitate

VANITÁTE, vanităţi, s.f. Ambiţie neîntemeiată; dorinţă de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare; (la pl.) deşertăciune, zădărnicie. – Din fr. vanite, lat. vanitas, -atis. Sursa: DEX '98

         Am vrut să scriu asta de alaltăieri, după ce am văzut ultima conferinţă de presă a lui Ilie. Mi-a părut rău să văd că cele 3 victorii în 7 zile l-au transformat pe antrenorul Stelei într-un vanitos.

       Ilie e un exemplu pentru mulţi şi îl preţuiesc pentru că traseele noastre sunt destul de asemănătoare: dintr-un copil sărac al Rromâniei (nu e peiorativ, nu vreau să jignesc, ci chiar să-l laud, pentru că e cu atât mai greu să răzbeşti când ai şi acest handicap), a ajuns să vadă jumătate din lumea asta mare, şi nu doar să o vadă, ci având excelente calităţi de autodidact, a devenit un om de calitate, educat, cu preocupări extraordinare într-ale artei, cu un discurs frumos, şi, după părerea mea, un bun antrenor cu capacitatea de a deveni unul excelent.

       De aceea mi-aş permite să-i dau un sfat, ca de la om la om, cu asemănările de mai sus: Ilie, rămâi  modest, nu mai răspunde atacurilor, ia-le ca pe complimente şi fă-ţi treaba aşa cum ştii tu, adică bine. Lasă timpul să treacă şi contruieşte solid, pentru că ai cu ce. Explică-i lui Gigi tot ce are nevoie să ştie, ai şi vocabularul şi educaţia necesare pentru asta şi îi vei face faţă. Fii un model - ca şi până acum - pentru jucătorii tăi, pentru tinerii din România, pentru societatea românească. Nu lăsa cloaca mizerabilă în care cu toţii se afundă din ce în ce mai tare, zi de zi (mai ales în fotbal) să te schimbe. Uită-te spre gentlemeni ca Pep Guardiola, Wenger, Ferguson sau Joachim  Löw, şi nu către "purtătorii de trening cu 3 dungi" din Liga 1.

         Rămâi ceea ce ai ales să fii, de ani de zile: UN DOMN.