Despre starea de rău

Azi am stat de vorbă (sic!) mai mult de o oră cu un om inteligent. El ştie asta, eu ştiu asta, alţii ştiu asta. Cu toate acestea, acest atribut  - inteligenţa lui - se pierde, din păcate, fiind doborât de mentalitatea de român.

Mentalitatea de român ne creează o stare de rău, tuturor: ne credem mai deştepţi decât cel din faţa noastră, nu ştim să ascultăm, nu ştim să construim, nu ştim să construim un dialog constructiv (da, da, nu e greşeală, ca să obţii un rezultat pozitiv trebuie să construieşti, chiar şi  printr-un - sau mai ales printr-un - dialog constructiv!. Trebuie să-i dăm în cap cu orice preţ, să-l facem să "cumpere" părerea noastră, care, evident, este cea mai bună, corectă şi bazat pe dovezi. Şi dacă toate dinainte nu funcţionează, atunci venim cu argumentul suprem: PENTRU CĂ AŞA ZIC EU.

Păi de ce, frate?

Când dracu' o să învăţăm că dacă celălalt are o părere diferită de a noastră, asta nu-l face duşmanul nostru?

Ci poate fi chiar partenerul nostru, PARTENER, care să mă ajute, care să mă salte, să mă sprijine, să mă "augmenteze"?

Când mama dracu' o să înţelegem că mentalitatea asta creează o STARE DE RĂU, care ne mănâncă precum cancerul, pe noi ca societate, ca popor, ca echipă, ca grup de orice fel?

Şi ca să închei apoteotic, spre finalul zilei, ca să-mi confirme că nu greşesc, a venit următoarea întâmplare: conduceam, am oprit la trecerea de pietoni, cedând prioritate unei doamne care traversa. "Doamna" a bombănit ceva vreo 10 secunde, neinteligibil, cu capul în pământ, şi apoi s-a întors cu faţa spre mine şi mi-a declarat, cu o privire plină de ură: "IDIOTULE!" Q.e.d.